Ironia vietii este ca oricat teai chinui, fericirea ramane un premiat film de scurt metraj, din care nu ramai decat cu impresiile, cu o eventuala concluzie ireala, supraapreciata. Omul in general evita sa traiasca macar acele mici momente, poate pentru ca nu stie cum, sau poate pentru ca i se pare ca merita mai mult. De aceea zic eu film. Unul pe care il priveste singur, sau cu o suta de oameni in sala de cinema, langa care adoarme, sau, mai rau, pe care il ignora, ramanand pe fundalul unr treburi casnice, pare’se mai importante. Si apoi se plange ca nu e fericit...

Frica de fericire sau idealul prea inalt al acesteia sunt defapt proiectii ale egoismului fiintei umane. E vina lu’ ala ca nu rad. Vreau aia, vreau ailalata. Daca o sa le am o sa fiu fericit. Si le ai. Ca natura e darnica. Dar nu am vazut vreodata pe cineva, incluzandu-ma pe mine, sa se opreasca din cerut, si sasi respecte promisiunea unui zambet in schimbul celor primite.

Iar oamenii pesimisti... ;)) hmm.. pai... daca as fi intalnit unul, macar sami dau cu parerea... Toti pe care ii cunosc si nu vad viata in roz suprem, declar mandri si raspicat ca sunt realisti. Trecand peste ideea mea bolnava ca realismul e relativ, a vedea bolile si raia unui soricel in loc de ochii lui draguti si chitaitul cristalin e calea pesimistilor spre depresie curata. Oricum ai privio, acesti ‚realisti’ sunt cei mai crunti dintre toti. Au adunate in ei, atat gandirea covarsitoare a dreptatii umane, indreptate, evident spre ei, cat si frica de o eventuala pierdere a fericirii. In felul asta, ei prefera sa stea deoparte, sa se minta ca nu exista, decat sa aiba inimazdrobita ulterior.

Practic, parerea mea, e ca doar t iti faci viata, asa cum stii, asa cum te duce capul, si doar tu strici ordinea la care visezi cu ardoare. In fond tot tu vezi, prin proprii ochi, frumusetea unor fapte, si in felul asta iti priectezi clar dorinte si idealuri. E ipocrizie si egoism sa dai vina totala pe altii, pe destin, pe cal de langa tine, la fiecare pas al nemultumirii tale de tine.